DIN DORINȚA DE A FI ACCEPTAȚI, RENUNȚĂM LA CINE SUNTEM CU ADEVĂRAT

Iar acest lucru se vede mai ales în relația de cuplu. Rareori ne permitem să ne arătăm de la început așa cum suntem; de cele mai multe ori ne punem măști - la propriu și la figurat - pentru a impresiona, a atrage atenția, a deveni cei aleși, vedem noi după aia ce facem și cum o dregem.

Din păcate așa am fost educați de mici, să ne ascundem adevărata față și să ne punem fața care se caută în societate, cea care dă bine. Cum ne dăm seama că e o față bună? Mulți oameni ne plac, ne laudă, iar noi ne scăldăm în cuvintele care nici nu realizăm că nu sunt pentru noi, cei adevărați, ci pentru imaginea pe care ne-am creat-o. E ca și cum suntem actori și cu fiecare om jucăm un rol pentru a obține, la sfârșit, aplauze.

Doar că, vezi tu, prieten drag de conversație, personajele cărora actorul le dă viață sunt doar asta, personaje, sunt roluri jucate pentru un spectacol pentru cei care sunt dispuși să urmărească piesa. Actorul este, în realitate, un om care nu are - de cele mai multe ori - nicio legătură cu personajul.

Hai să luăm un exemplu. Anthony Hopkins este unul dintre actorii care îmi plac. Ce-mi place la el? Indiferent ce rol a jucat, zici că era acel personaj. dar, la sfârșitul zilei, la sfârșitul filmărilor, Hopkins este un om la fel ca noi, care are nevoi la fel ca noi, care iubește, suferă, se bucură, se înfurie, merge la toaletă și face lucruri pe care cu toții le facem în intimitate.
Dacă suntem imaturi emoțional, ne îndrăgostim de personajul pe care l-a interpretat, și îl judecăm ca om în funcție de asta. Dacă l-am întâlni în persoană, am avea așteptarea să se comporte ca cel căruia i-a dat viață în film. Și dacă el s-ar comporta așa cum este el ca om, s-ar putea să fim dezamăgiți că e prea... banal, prea diferit de imaginea din mintea noastră. Doar că el este, cu adevărat, omul care are o viață privată.

La fel se întâmplă și în relațiile noastre. Ne punem o mască, jucăm un rol, și ne așteptăm să fim aleși pentru că am lucrat mult la masca noastră, nu-i așa? Iar asta atunci când suntem imaturi emoțional, adică gândim ca un copil sau ca un adolescent.
Noi, fetele, ne punem gene peste gene gândindu-ne că bărbații vor cădea pe spate și se vor gândi: „oaaa, ce gene lungi are, o aleg pe asta, să nu mi-o ia altul înainte!”. Ne punem unghii lungi, de plastic, cu modele cât mai sofisticate și ne gândim ce impresionați vor fi bărbații de „armele albe” pe care ni le-am creat. Atât de puține știm despre bărbați încât credem că trebuie să devenim un personaj ca să le atragem atenția.
Cine suntem noi cu adevărat? Cele fără gene în plus, fără unghii puse, fără meșe în păr, fără botox, fără ținute extravagante care urlă în locul nostru „alege-mă pe mine!!!”.
Și dacă ne este frică să fim cine suntem în realitate, cum putem crede că vom găsi partenerul la care visăm, cu care să avem relația plină de fericire și pace? Un actor va atrage în viață un alt actor, cineva care va juca, la rândul său, roluri.

Bărbații (tot imaturi, desigur), își vor pune „uniforma”: pantaloni strâmți, mai scurți, cămașă fixă sau tricou negru, cu tatuaje pentru a atrage atenția, cu freza cu mult gel în păr, complet epilați pe corp (fără să știe că renunță la puterea lor, părul reprezentând puterea), cu un comportament (aparent) nepăsător, și care au fost educați că femeile ușoare le pică în brațe, nu trebuie să facă ceva special dacă ei arată bine.
Iar când bărbatul și femeia se întâlnesc, cei doi își interpretează rolurile, vorbesc ca cine cred ei că ar trebui să fie, și îl apreciază pe celălalt după ceea ce văd.

Cu cât vrem mai multă aprobare, apreciere și validare și cu cât suntem mai superficiali, cu atât ne vom mulțumi cu mai puțin din partea celuilalt. Și uite așa, sexualitatea - adică energia feminină și cea masculină - a fost pervertită, adevărata cunoaștere a celuilalt a fost înlocuită cu relații pasagere, și cei doi pot lua decizia să rămână împreună și să se căsătorească. Doar că... acelea sunt personajele interpretate, actorii, și nu oamenii reali, aceia de după stingerea luminilor pe scenă.

Din dorința de a fi acceptați, renunțăm la cine suntem cu adevărat. Realul devine insuficient, minciuna este proclamată adevăr. Doar că, vezi tu, nu mințim pe nimeni decât pe noi înșine. Iar când ne vom sătura de eșecuri, ne putem maturiza și vom înțelege că, într-un final, va trebui să ne dăm măștile jos. Și atunci problema va fi: cine este actorul după ce se sting luminile rampei și cum „joacă” rolul vieții lui - acela de a fi el însuși?

Tu cum, cât și când rămâi tu însuți, dragă erou al vieții tale?

Mai multe despre toate acestea voi vorbi în cadrul unei emisiuni în direct transmisă pe canalul meu YouTube și pe pagina mea Facebook. Te aștept cu drag.

Binețe, Om matur!

Edith Elisabeta Kadar